Copilăria lui Lupu Rednic

Data naşterii: 09.09.1969

Locul naşterii: Sighetu Marmaţiei – Maramureş

Copilăria: petrecută în comuna Şieu – Maramureş pe frumoasa Valea Izei

1975 – 1979 – clasele primare I – IV la şcoala generală din localitatea Şieu, şcoala Şieuţ

1979 – 1983 – clasele gimnaziale V – VIII la şcoala din Şieu, parcurgând zilnic 14 km între şcoală şi domiciliu (casa)

                        “Când eram mai tânăr prunc,aveam glasul ca de cuc

  Amu am îmbătrânit, glasul mi so’amorţât”

Amintiri foarte frumoase, năzbâtii, întâmplări hazlii, plăcute sau mai puţin plăcute le-am depănat împreună cu vecinii mei Deordea lu’ Corabde, Ionu lu’ Corabde, Ionu lu’ Ştefanu’ lu’ Corabde.

 La săniuş, iarna fiind foarte frumoasă cu zapadă multă şi foarte geroasă, îmi amintesc că la streşina casei se formau ţurţuri de gheaţă, cu care, noi copiii, ne jucam folosindu-i ca  suliţe.

1. La furat cireşe, am mărs (mers) cu tăţ (toţi) coconii (copii) la vecinul Dişăoanu. Ne-am urcat în cireş, a venit unteşu Dişăoanu cu o jordă, dar n-o putut să ne bată că n-ajungea la noi. O zâs să ne coborâm. Noi nu am vrut. O plecat şi so’ întors cu cânele; l-o legat de cireş ş-apoi s-o dus de-acasă, lăsându-ne în cireş şi cânele ne păză pă noi. Când am văzut că ne lasă şi să duce de-acasă, am început să zderăm (plâns), grăindu-i: “d-apoi de ce ne laşi în cireş şi te duci de-acasă?”. Unteşu’ ne-o’ zâs: “Staţi acolo ca sărăciile (coţofană), diavolilor ce sânteţi!”. So’ întors păste două ceasuri acasă, da no’ zărit sângur, o zărit cu mama, mătuşa Călină (mama lu’ Dordea lu’ Corabde), unteşu Ştefan (tata lu’ Ionu lu’ Ştefanu’ lu’ Corabde),şi o luat cânele de la cireş. Noi am scoborât din cireş, apoi mama mni-o dat cu joarda unteşului de n-am uitat-o nici până în zâua de astăz ziua de azi (unde dă părintele creşte), da’ nici ceilalţ coconi no’ scăpat nici ei prea uşor . Mama  mni-o (mi-o) dat câteva palme la cur (fund) şi pă drum mni-o zâs: “lasa că-ţi dau eu cireşe”!

2. Mo’ lăsat mama acasă şo’ plecat la o mormântare (înmormântare). Eram  acasa cu Ioana’noastă. Soră-mnea no’ fo’ atentă, atunci eu m-am pornit la drum s-ajung şi eu la mormântare. Am ajuns repede acolo că nu era departe. Aveam două lemnuşele în mânuri (mâini), m-am strecurat pântre oameni, ş-am ajuns până la masa unde erau popti (preoţii). Am stat lângă ei făcând cu lemnele acelea cum aş cânta din ceteră (vioară), şî horem (cântam) cu voce tare. Mo’ auzât popa şî’ tătă lume să ciude’ (mira): “a cui îi coconu (copilul) ăsta?”. Mintenaş (imediat) o zânit mama, mo’ luat să stau lângă ea, da’ când am ajuns acasă!, o luat o urzâcă şî mo’ urzâcat pă manuri (maini). Mni-o (mi-o) dat jos pantalonii şî mo’ urzâcat pă cur (fund). Nici întâmplarea asta n-am uitat-o şî’ când mni-o aduc aminte şo’ spun şî’ la prieteni râdem cu drag cum stătem la mormântare lângă popa, şî’ lângă copârşău. Poate si lucrul acesta m-a determinat să mă fac ceteraş (artist).

Într-o zî mărgând la şcoală badea Deorde (Gheorghe) mne-o zâs dacă mn-i (mi-i) dragă şcoala. I-am zâs că nu mn-i (mi-i) dragă. Iel mni-o (mi-a) zâs să o ung cu o darabă (bucata) de slănină”, l-am întrebat: di ce? Ca să o mănânce cânii (câinii).

De la varsta de 14 ani, mi-am câştigat existenta mergând, la munci agricole prin toată ţara.

În anul 1985 am terminat clasa a-VIII-a şi am plecat la Arad,  localitatea Nădlac, unde munceam cu caii şi caruţa transportând porumb, sfeclă de zahăr şi sfeclă furajeră. N-am să uit niciodată cum stăteam în saivanele de animale alături de caii legaţi  la iesle, iar noi oamenii, în cealaltă jumătate a saivanului. Deplasarea din Maramureş până în Arad am făcut-o cu trenul, noi fiind alături de cai şi cărute în vagoanele de marfă.

Au urmat alte judeţe şi oraşe unde mergeam la muci agricole, coasă, drenuri, defişat de pădure, cules de porumb. Îmi amintesc că eram la cules de porumb, pe la varsta de 15 ani, în comuna Beidaud judetul Tulcea, unde erau mai mulţi maramureşeni.  Era şi vecinul meu Deordea lu’Corbde.  S-au facut echipele şi urma să înceapă activitatea. Pe noi n-a vrut să ne ia în echipa nimeni, considerându-ne nişte copii. La final ne-a luat o echipă,  dar acei oameni erau cam beţivani, motiv pentru care au început să râda toţi de noi, gândindu-se că n-o să putem culege porumb, unii copii alţii beţivi. La final eram plătiţi în natura, cu cereale, adică porumb. Lucram în acord , se calcula după munca depusă, faceam efort foarte mare, ziua la cules porumb iar câteodată toată noaptea tăiam cocenii de porumb. La terminarea sezonului am ieşit cu echipa de beţivani pe primul loc, vorba aceea ,,cine râde la urmă râde mai bine’’. Pot să spun că pentru mine a fost o încercare a vieţii, pe care cu drag o rememorez.

La varsta de 14 ani am început să cânt la vioară,  după ce l-am auzit cântând  pe un vecin -Vasile-a lu’ Pojonic. Mi-a plăcut asa de mult încât am cumparat o ceteră de la el şi o zongoră (vioară şi chitară). De aici a început dragostea pentru arta şi tradiţia populară, respectând cu sfinţenie obiceiurile moştenite.Cântam in fiecare zi cu cetera (vioara) şi vocea : ,,cetera şi lumea dragă de inimă mni’ să leagă.

Nicaieri nu mergeam fără vioră, chiar şi la diferite munci prin ţară. Mergeam să-mi câştig existenţa primăvara, vara şi toamna. Iarna o petreceam acasă. Se făceau: şezători, clăci, participam la nunţi în calitate de invitat, mai târziu şi în calitate de ceteraş (violonist). Nunţile erau în stil tradiţional, cu steag, călăreţi pe cai frumos împodobiţi cu mărgele, batiste alese în teară (razboiul de ţesut), oameni îmbrăcaţi în straie populare.

Nunţile se făceau în casa. Mirele la casa lui şi mireasa la casa ei. Cândva, pe la miezul nopţii, venea mirele cu câţiva feciori şi fete la mireasă, petreceau o oră, după care luau mireasa alături de câţiva tineri şi se duceau acasă la mire. Ceilalţi nuntaşi ai miresei rămâneau şi petreceau în continuare până dimineaţă, moment în care unii dintre ei megeau acasă, rămânând doar neamurile, care aşteptau plecarea la mire în ospăţ. Părinţii miresei şi cu neamurile rămase, încărcau zestrea miresei într-o caruţă, alături de animalele şi alte bunuri primite-n dar.

Ceteraşi şi neamurile miresei mergeau acasă la mire, unde petreceau până după prânz, în anumite cazuri până seara, tradiţie adevărată ramasă din moşi-strămoşi - averea cea mai de preţ a românilor.

Io am fo’ stegar la nunţi (domnişor de onoare cum se spune pe la oraş). Steagul era împodobit cu batise lucrate la războiul de ţesut, margele adunate de la fetele din sat. Fiecare stegar se măre’ (fălea) cu frumoseţea steagului împodobit cu mărgele adunate de la cele mai de vază fete din sat.

Da’ am fo’ şi călăreţ având cal frumos împodobit cu ştergar, ţol pus sub şa şi batiste împodobite. Am plecat cu nunta de la mire la mireasă eu fiind călare pe cal, ţanţoş (măreţ) nevoie mare. Nu am observat stând în şa că mi s-au descusut cioarecii (pantalonii de postav). Eram un fecior foarte sugubăţ (dracos), de unde vine şi zicala; ,,am noroc ca îs’ dracos şi trăiesc ca cel frumos”. Mireasa şi nuntaşii aşteptau să vină mirele cu nuntaşii lui şi calăreţii. Ne-au întâmpinat cu strigături specifice zonei. Am observat că toată lumea începe să râdă, crezând că le place cum mă veselesc. Mi-am dat seama că ceva nu e în ordine. Când mă uit mai bine am observat că am cioarecii descusuti între picioare…

 Sunt multe de povestit. În serile de iarnă mergeam cu doi trei feciori la fete, la câte-o şezătoare. Unele fete torceau, altele depănau firul tors din caierele de lână. Spuneam bancuri, jucam tot felul de jocuri cu pedepse. Târziu în noapte, furam fusul acelei fete care mni-era dragă mnie şi plecam. Fata trebuia să-şi recupereze fusul ieşind afară, iar eu o aşteptam şi în schimbul unui, sau mai multor săruturi, fata  recupera fusul. Cum se zice:

,,cine-i lotru (şmecher) o sărută,

cine nu la ea se uită”